Albert Kovacs

404161_3751620199658_883779599_n

Prof.univ.dr. Albert Kovacs

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Albert Kovacs (29 februarie 1928, Ceauş, judeţul Mureş) este un teoretician, critic şi istoric literar. Este fiul Agnetei şi al lui Gligore Kovâcs, ţărani. Urmează Colegiul Reformat din Târgu Mureş şi în 1948 se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. După un an de studii la secţia de limba maghiară şi limba rusă, obţine o bursă de studii în Uniunea Sovietică, iar la întoarcerea în ţară, devine, în 1956, asistent la Catedra de filologie rusă a Institutului „Maxim Gorki” din Bucureşti. Îşi ia doctoratul în filologie la Universitatea „M.V. Lomonosov” din Moscova (1959). Din 1990 este profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti. În 1968 devine membru al Societăţii Internaţionale „Dostoievski”, iar din 1997, preşedinte al acesteia. Publică, în colaborare, cursuri universitare, precum şi numeroase articole, studii şi eseuri de specialitate în reviste literare prestigioase. A semnat traduceri din scrierile lui Asztalos Istvân, Suto Andrâs, Sorin Titel şi F.M. Dostoievski.

În intenţie, studiul Poetica lui Dostoievski (1987) este unul polemic, Kovacs încercând să le răspundă celor care îl consideră pe scriitorul rus doar un investigator al sufletului bolnav şi un stilist precar. Autorul demonstrează că pentru Dostoievski frumosul este o valoare fundamentală, ca autoafirmare a omului în lupta cu realităţile contrare aspiraţiei spre armonie şi echilibru. Analizându-i evoluţia, Kovacs vorbeşte, pe urmele lui Mihail Bahtin, despre polifonia romanului dostoievskian, prilej al unui excurs dens dedicat naratologiei.
Un capitol identifică arhetipuri ale „psihologiei blestemate”, urmărită în sincronie: dedublarea (sensul metafizic al sciziunii sufletului uman) şi corelarea asociativ-contrastivă a personajelor (conştiinţa sfâşiată, ca ipostază a dublului, în Demonii, Adolescentul şi în Fraţii Karamazov, cu analize ale aspectelor fiziopatologice, psihice şi spirituale). O analiză amplă este dedicată motivelor bipolare: universul obiectual, spaţiul şi timpul, natura şi nemărginirile cosmice, ambianţa protectoare / ameninţătoare a locurilor etc.

Volumul Frumosul pur. Poetici clasice şi moderne (2000) reuneşte eseuri şi studii publicate în presa anilor ’80: discursuri de critică şi teorie literară bazate pe elementele poeticilor clasice, aristotelice sau poststructuraliste, având toate ca punct de convergenţă ceea ce autorul numeşte „cap de serie axiologică”, indeterminatul „frumos”, categorie supremă a idealului şi a valorii. Textele în care se analizează metodele şcolii formale ruse şi ale comparatismului lui D. Caracostea sunt pledoarii pentru actualitatea unor mai vechi concepte, pornindu-se de la întemeierea lor ştiinţifică. Un studiu comparatist este dedicat influenţei lui Tristan Tzara în literatura maghiară, un altul poeticii futuriste a lui Vladimir Maiakovski în relaţie cu activitatea şcolii formale ruse. Studii speciale sunt dedicate lui Anton Cehov, Maxim Gorki, Ivan Bunin, Leonid Andreev, Serghei Esenin; importante sunt analizele comparatiste privind ipostazele dedublării la Ady Endre şi Esenin, definirea poeticilor romanului la Bulgakov şi Pasternak, iar trei studii mai recente au în vedere prozele lui Soljeniţân, Vasili Grossman şi Cinghiz Aitmatov.

Volumul Dostoievski: Quo vadis homo? (2000), subintitulat Sensul existenţei şi criza civilizaţiei, vine în prelungirea studiilor şi cursurilor universitare ale autorului. O secţiune importantă este ocupată de descrierea sistemului axiologic al lui Dostoievski: valorile ontologice ale iubirii active şi ale nevoii de ideal (probleme legate de existenţa cosmică, istorică şi umană, de transcendent), valorile etice ale credinţei, considerate de romancier nu teologal, ci filosofic (normele morale – conştiinţa, fericirea, binele), valorile gnoseologice, care pun problema răului instaurat în gândirea reflexivă ca rezultat al „conştiinţei sfâşiate” (cunoaştere raţională şi intuitivă), în sfârşit, valorile estetice ale paradigmei dostoievskiene, întemeiată pe echivalenţa frumos-Hristos-ideal (specificul artei ca fenomen al conştiinţei). Două subcapitole ale cărţii analizează cursul lui Nichifor Crainic despre spiritualitatea dostoievskiană şi contribuţia lui Valeriu Cristea la cercetările asupra scriitorului rus.

Opera literară

• Poetica lui Dostoievski, Bucureşti, 1987;
• Frumosul pur. Poetici clasice şi moderne, Bucureşti, 2000;
• Dostoievski: Quo vadis homo? Sensul existenţei şi criza civilizaţiei, Bucureşti, 2000.

Traduceri

• Dostoievski despre literatură şi artă, Bucureşti, 1989 (în colaborare cu Nicolae Iliescu).

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: