Elena Loghinovski

**************************************

Elena Loghinovschi

Elena Loghinovschi (26 iulie 1932, Krasnoturinsk, Rusia) este o comparatistă şi traducătoare. Este fiica actriţei Maria Manşina şi a lui Vasili Loghinovski, geolog. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Ural, în 1971 obţine titlul de doctor în filologie la Universitatea din Bucureşti şi devine lector la Catedra de literatura rusă a Institutului „Maxim Gorki” din acelaşi oraş (1954-1973), apoi la Catedra de literatură comparată şi universală a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti (1973-1975). Între 1975 şi 1990 lucrează la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, iar în 1990 şi 1991 ca lector la Catedra de limba şi literatura rusă a Facultăţii de Limbi Străine din Universitatea Bucureşti. Este autoarea unor cursuri universitare şi a numeroase studii şi articole, eseuri şi recenzii despre literatura rusă şi universală publicate în „Secolul 20″, „Viaţa românească”, „România literară”, „Adevărul literar şi artistic”, ca şi în publicaţii din Rusia, Franţa, Italia, Olanda.

 

De la Demon la Luceafăr (1979) este o bună introducere didactică în analiza unui motiv fecund, aria de investigare fiind precizată din subtitlu: Motivul demonic la Lermontov şi în romantismul european. Un excurs preliminar defineşte conceptul „daimon” – caracter vag, nesupus figurativului, aparţinând zonei obscure a simţămintelor, spirit înzestrat totodată cu însuşiri aparţinând naturii umane. Ipostaze vetero-testamentare şi gnostice sunt convocate pentru a contura îmbinarea celor două aspecte, divin-antidivin şi uman-antiuman, ale daimonului, aşa cum se va regăsi el în literatură. Cain, Manfred, Conrad, Ghiaurul sunt tipuri intens personalizate, nonconformişti religioşi, cu conştiinţa deplină a negaţiei şi a aspiraţiei către ideal, dar şi a propriilor contradicţii lăuntrice. Într-un capitol special sunt descrise motive demonice la câţiva urmaşi ai lui Eminescu (de la Ştefan Petică până la Nichita Stănescu) şi sunt enumeraţi predecesorii nemijlociţi ai lui Eminescu din poezia română.

 

Reeditare a lucrării Eminescu în limba lui Puşkin (1987), studiul Eminescu universal (2000) este dedicat „spaţiului culturii ruse”, şi anume traducerilor din opera eminesciană în limba rusă. Preliminariile teoretice reiau critic rezultatele stilisticii contrastive (Charles Bally) şi ale poeticii contrastive (Efim Etkind), asigurând „nivelele de comparaţie” între două sisteme de limbă, între sistemele de stil, între sistemele prozodice ale celor două limbi, între tradiţiile culturale ale celor două popoare, între două sisteme individuale (autorul şi traducătorul).

 

Documentată cercetare comparatistă, Puşkin şi problemele existenţei în memoria literaturii (2000) urmăreşte în diacronie asocierile contrastive şi convergente ale operei puşkiniene cu alte opere. O lectură a lui Puşkin prin Dostoievski, dar şi a lui Dostoievski prin Puşkin se referă la tema religioasă, mod de cunoaştere şi devenire a personalităţii: omul prevestit de cei doi este „omul în om”; omul solar al lui Puşkin şi omul sfâşiat între elanuri sublime şi ispite abjecte al lui Dostoievski întregesc visul armoniei în contradicţii care tentează conştiinţa. În relaţia Puşkin-Lermontov, Loghinovschi descrie metamorfozele eului liric, travestirea acestuia în personaj liric, ca fenomen al unei literaturi care îşi găseşte substanţa emblematică într-o serie de personaje-pelerini, eroi ai unei spiritualităţi abisale.

 

Opera literară

 

• De la Demon la Luceafăr. Motivul demonic la Lermontov şi în romantismul european, Bucureşti, 1979;

• Eminescu în limba lui Puşkin, Iaşi, 1987; ediţia (Eminescu universal. Spaţiul culturii ruse),Bucureşti, 2000;

• Puşkin şi problemele existenţei în memoria literaturii, Chişinău, 2000;

• Dostoievski şi romanul românesc, Bucureşti, 2003;

• Puşkin universal, Bucureşti, 2003.

 

Traduceri

 

• G. Ciprian, Faraon piatîi, Bucureşti, 1960;

• Paul Everac, Zapozdalîi vzrîv, Bucureşti, 1961;

• Marin Preda, Semia Moromete, Bucureşti, 1961;

• Eugen Barbu, Koneţ otpuska, prefaţă de Paul Ionescu, Bucureşti, 1964;

• Ovidiu Drimba, Ovidii, poet Rima i Tom, Bucureşti, 1967;

• Tudor Vianu, Issledovania po estetike, Bucureşti, 1972;

• Victor Ion Popa, Viun-Letun, prefaţă de Vicu Mândra, Bucureşti, 1973;

• Mircea Sântimbreanu, Bolşie kanikulî, cu desene de Iurie Darie, Bucureşti, 1977;

• Costache Anton, Golubîe vecera, I-II, Bucureşti, 1978, Kanikulî, Bucureşti, 1986;

• Serghei Kozlov, Cum să prinzi un nor, Bucureşti, 1978 (în colaborare cu Costache Popa);

• Vladimir Colin, Zubî Hronosa, Bucureşti, 1979;

• Camil Petrescu, Poslednaia noci liubvi, pervaia nori voinî, Moscova, 1979;

• Profira Sadoveanu, Pokinutaia planeta, Bucureşti, 1980;

• Ionel Pop, Odinokii volk, prefaţă de Titus Popovici, Bucureşti, 1980 (în colaborare);

• Nicolae I. Ştefănescu, Zagadka arhiva, Bucureşti, 1982;

• Nichita Stănescu, Pesni Rumânii, Bucureşti, 1987;

• Nichita Danilov, Ciornîi anghel, Iaşi, 2003.

Elena LOGHINOVSKI
Dostoievski si romanul romanesc
Editura F.C. Est-Vest, 
Bucuresti, 2003, 
264 p., f.p.

Cartea Elenei Loghinovski s-ar fi putut numi la fel de bine Dostoievski si „anxietatea influentei“ la romancierul roman. Pentru ca – precizeaza autoarea in primul capitol (Tentatiile spiritului creator si romanul postdostoievskian) – „roman dostoievskian“ nu exista in realitate, exista doar romancieri care au trecut prin „experienta dostoievskiana“ si, deci, exista doar romane „postdostoievskiene“. Un asemenea creator nu-i putea lasa indiferenti pe cei care au avut norocul (sau nenorocul) de a scrie romane dupa afirmarea lui.

In functie de modul in care s-au raportat la opera scriitorului rus, prozatorii se constituie in trei tipuri: „postdostoievskieni «naturali», care se intilnesc cu scriitorul rus in cele mai intime porniri ale fiintei lor creatoare“; scriitori care, „cautind in mod insistent modernitatea, se intersecteaza, in sfera acesteia, cu Dostoievski“; si, in al treilea rind, exista „tentatia dostoievskianismului (sau a antidostoievskianismului)“ manifestata prin dorinta declarata a autorului de „a-l urma pe scriitorul rus sau de a polemiza cu el chiar in textul operei sale“. Nu stiu in ce masura utilizarea cartii lui Harold Bloom despre „anxietatea influentei“ – lectura, totusi, necesara pentru acest tip de demers – i-ar fi oferit autoarei si alte piste de interpretare, insa analiza celor trei romancieri romani (Liviu Rebreanu, Gib Mihaescu si Marin Preda) este convingatoare.

Cu deosebire capitolul dedicat lui Marin Preda, mai exact romanului Cel mai iubit dintre paminteni, se dovedeste a fi unul dintre cele mai subtile si „corecte“ comentarii pe acest subiect. I se face, in sfirsit, dreptate Matildei. Aproape fara exceptie, criticii au citit romanul in cheia lui Petrini (vezi, de exemplu, fragmentul seducator, dar oarecum nedrept intitulat Une passante… Xantipa din cartea lui Ion Pecie, Romancierul in fata oglinzii). Nu se poate spune cu certitudine ca impasul comunicarii la care ajung cei doi, Petrini si Matilda, femeia-enigma de tip dostoievskian, cu o personalitate iesita din comun, reprezinta trairea intensa a vietii.

Matilda devine „incarnarea vietii vii, daca e sa folosim sintagma atit de indragita de Dostoievski“. Polemica pe care o intretine in text Marin Preda cu romancierul rus se descopera si la acest nivel: daca la Dostoievski „de vina“ este barbatul, Petrini o invinuieste numai pe Matilda. Consecventa in argumentatie, Elena Loghinovski ajunge la urmatoarea intrebare: „Este oare setea Matildei de comunicare cu adevarat excesiva, «dostoievskiana»? Sau, mai degraba, lui Petrini ii e frica de marea ei dragoste? De fapt, de viata?“. Matilda fusese de la inceput resimtita ca foarte diferita, Altul, suspectata de a fi rusoaica, si ramine, din perspectiva protagonistului, de o alteritate ireductibila. De altfel, Elena Loghinovski demonstreaza slaba permeabilitate a lui Petrini la problemele (si la chestiunea) Celuilalt. Mai mult, „la capatul experientei sale de viata, descrise de-a lungul celor trei volume, Petrini apare ca un ins resemnat, cu sufletul mai degraba senin. Una dintre cauzele acestei atitudini cam ciudate, pentru timpul si spatiul respectiv, sta in faptul ca eroul, multumit cu realizarile sale, explica toate nenorocirile, dar si «vinile» sale, prin vina altuia. Sau a altora“. Fraza finala, un cliseu cu putere de permanentizare, pare, pe drept cuvint, „«ajustata» de el ad hoc“.

Si cind infaptuieste crimele, Petrini actioneaza, simte si gindeste in opozitie cu eroii dostoievskieni. Trairile dostoievskiene, constiinta framintata, suferintele, nazuinta spre ispasire, pe care le cunosc chiar si amoralii romanelor ruse, ii sint complet straine personajului lui Marin Preda. Relativizarea preceptelor etice duce la absenta oricarei asumari: la intrebarea lui Ciceo: „Poti trai cu gindul ca l-ai aruncat?“, Petrini raspunde: „Pot trai pina la adinci batrineti. Am mai aruncat o data pe unul…“.
In traditia romanelor postdostoievskiene se mai inscriu, in opinia cercetatoarei, Animale bolnave, Ingerul de gips sau chiar Bunavestire de Breban, ca si romanele lui Alexandru Ecovoiu, Saludos, Statiune, Sigma. Se impune continuarea acestui studiu de larga cuprindere si de maxima subtilitate a interpretarii si, mai ales, cu o perspectiva actuala (si actualizata) atit asupra operei lui Dostoievski, cit si asupra romanului romanesc.

Autor: Dorica BOLTASU

Elena LOGHINOVSKI
Eminescu universal. Spatiul culturii ruse
Editura Vinea, 2000, 272 p.,m f.p.

Traducerea este un pariu pentru oricine se incumeta la acest act, poate esua destul de usor, aproape la fel de usor cum poate fi ratata o scriere originala, chiar daca uneori pare sa aiba toate sansele. Nu sint suficiente orele prelungite de munca, nu e de-ajuns doar ceea ce se cheama de obicei „simtul limbii“. Aceasta este „invatatura“ principala din cartea Elenei Loghinovski, care rezulta in urma unor analize detaliate, de specialist cu acribie. Cu atit mai mult cu cit „subiectul“ il constituie de data aceasta un poet, si nu oricare: Eminescu transpus in limba rusa, in diferitele versiuni pe care le-a cunoscut de-a lungul timpului, dupa disponibilitatile, rabdarea si, mai ales, dupa intuitia fiecarui traducator in parte.

Spre exemplu, pentru poemul Melancolie, R. Moran ofera o varianta fluida, care nu deranjeaza urechea, o reusita deplina la prima vedere. Cum observa cercetatoarea, „nivelul obiectual“ este reflectat cu exactitate, fara copierea intocmai a originalului, sint reusite transpozitiile la nivelul morfologico-sintactic, se regaseste, din punct de vedere imagistic, si „peisajul sufletesc“. „Si cu toate acestea, traducerii ii lipseste ceva. Este, probabil, tocmai acest «joc de irizari in interiorul poeziei» care, dupa parerea lui Tudor Arghezi, «face dictionarele neputincioase»“ – considera, indreptatit, Elena Loghinovski.
Poate ca e adevarat ca fiecare cuvint isi stabileste o retea proprie cu alte cuvinte, si, o data inlocuit, e foarte greu sa-i refaci o tesatura paralela in noua limba, sa reconstruiesti urmele, izotopiile unei totalitati in permanenta miscare: cu fiecare cuvint inlocuit cimpul se schimba si tu trebuie sa pastrezi liniile, vibratiile, cadentele si mai ales sensurile din textul pe care il traduci.

Traducerile incorecte sau de-a dreptul proaste sint mai usor de recunoscut. Asa este una din versiunile in limba rusa a sonetului Afara-i toamna, versiune apartinind lui Iuri Kojevnikov. Are loc o distorsionare a sensului, desi elementele care compun lumea poemului eminescian sint prezente. Insa „frunza-mprastiata“ se transforma in frunze galbene, in loc de „grele picuri“ gasim ploaie in cascade, „ceata, tradusa prin denotatul sau direct, tuman, se ridica, in straturi (in camera poetului), rochia si fosnetul ei lipsesc“. O eroare cu totul nepermisa este „renuntarea la opozitia/ paralela tu – eu si reducerea tuturor «gesturilor» la reactia unui singur «personaj» – eroul liric“.
In „preliminariile“ care deschid cartea, Elena Loghinovski reconciliaza doua tendinte majore ale teoriei traducerilor (analiza in descendenta structuralista si libertatea, autonomia creatoare) la modul urmator: „Asa cum analiza unui atom ii intredeschide omului usa spre marele secret al vietii – fie el si nedezlegat, in ultima instanta, – analiza unitatilor minime ale structurii artistice ii permite sa surprinda secretul devenirii si fiintarii unei opere, deci, intr-o oarecare masura, si secretul artei creatorului. Restul este miracol, a carui existenta trebuie sa o recunoastem daca vrem sa fim… realisti!“.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: